Articole Online

S-a trezit singur intr-o dimineata. Singur si gol pe un pat de spital. Nu era nimeni in jur. A iesit in strada si cosmarul a continuat. Londra era pustie si se simtea ca si cum toti i-ar fi jucat o farsa absurda. Numai ca si-a dat seama brusc ca nu era singur si s-a trezit urmarit de un fel de zombie. Si asa a inceput inceputul sfarsitului!

După numele actorilor, părea să fie o reţetă foarte reuşită.  Gândeşte-te, să ai pe Robert Redford şi Morgan Freeman în acelaşi film!  Mai adaugă le reţetă şi pe plăcuta (la privit) Jennifer Lopez şi gata succesul!  Sau, nu?  Păi, nu!  Un nu răspicat!  Filmul pare că vorbeşte despre un urs grizzly, care l-a rănit pe Mitch Bradley (Morgan Freema, un negru care l-a ajutat pe Redford şi acum, neputincios, trăieşte la ferma şi-n grija acestuia), urs care-i atacă vitele lui Einar Gylkison (Redford) şi pe care acesta vrea să-l împuşte.

Britania, anul 117 î.e.n. Quintus Dias, singurul supravieţuitor al unui atac al picţilor asupra unuia dintre forturile de pe frontiera romană, mărşăluieşte către nord alături de legendara Legiunea a noua comandată de generalul Virilus. Ordinele sunt clare: picţii vor fi şterşi de pe faţa pământului, iar liderul lor, Gorlacon, va fi şi el anihilat şi ucis.
Imperiul Roman se întinde de la Egypt până la Spania şi în Est chiar până la Marea Neagră.

Numeroşi actori de teatru şi de film sunt convinşi că se pot împlini cu adevărat asumându-şi şi responsabilitatea de regizori. Fenomenul, nu chiar atât de frecvent, este destul de complex, depăşind simpla curiozitate, pretenţia unui experiment sau aventura, datorită faptului că exprimarea ca actor şi exprimarea ca regizor presupun înclinaţii, talente şi limbaje diferite, având în vedere cele două spectacole, şi ele diferite, de teatru şi cinematografic.

Sa fie oare “Corpse Bride” filmul meu de animatie favorit? Oare l-a detronat pe “Shrek” si eternele “Lion King” si “Beauty and the Beast” ale casei Disney? Sincer sa spun cred ca da, pentru ca nu am vazut vreodata ceva atat de special ca acest filmulet.

Intotdeauna am avut oarecare prejudecati in legatura cu filmele cu zombie. Fie ca le-am considerat stupide, de un comic involuntar provenit chiar din penibilitatea situatiilor scarboase si fabuliste, fie ca le-am considerat pur si simplu de un plictis rar ( imi cer scuze fanilor Romero, caci ma gandeam la un clasic autentic “Night of the Living Dead“) ajunsesem sa cam stramb din nas ori de cate ori auzeam de filme cu cadavre umblatoare si infometate. Mi-am calcat insa pe inima si am urmat o recomandare: Dead Snow .

De ce m-am decis sa scriu despre acest minunat film? Sincer nu stiu nici eu exact…dar cred ca ideea mi-a venit intr-o noapte inainte sa adorm cand in minte iti vin tot felul de imagini. Nu am vazut vreo scena din film ci m-am vazut pe mine, demult cand am vazut pentru prima data….

Acum cateva luni bune o poza oarecare de pe imdb s-a intamplat sa-mi atraga atentia. Era o batranica uratica foc, ciacara, si care avea probabil  oroare de dentist (concluzie pe care am tras-o dupa ce am vazut ca nici cu protezele nu era prea grijulie). Normal ca m-am amuzat si nu am rezistat sa nu dau click pe filmul de langa poza cu “bunica lui Marilyn Manson” (asa cum am numit-o ).

Format la şcoala de publicitate, Alan Parker (n. 14 februarie 1944) debutează cu spoturi publicitare pentru televiziune, iar ca scenarist – în 1970. La casa producătoare, fondată cu Alan Marshall, „Alan Parker Film Company”, debutează în 1973 cu trei scurt-metraje, în 1976 realizând un al patrulea. Primul său lung-metraj, un muzical Bugsy Malone, un omagiu adus filmului american al anilor '30, cinci premii ale Academiei Britanice de Film, este bine primit la Cannes. Îl consacră însă filmul din 1978, Midnight Express (Expresul de noapte), două premii Oscar, patru premii Globul de aur şi patru premii ale A.B.F., un film despre sistemul concentraţionar. Prin Fame (Faimă), 1980, două premii Oscar şi 4 nominalizări la Globul de aur, elogiază ambianţa artistică, creatoare, din New York. Se apleacă spre problematica cotidiană prin Shoot the Moon (Împuşcă luna), 1982, se remarcă prin adaptarea unei opere-rock a lui Pink Floyd, The Wall (Zidul), 1982, Premiul special al juriului, Cannes. Se remarcă, de asemenea, prin Birdy, 1984, Angel Heart , 1987, şi Come See the Paradise (Paradis), 1990, o pledoarie pentru drepturile omului, continuând, ca sens politic, filmul din 1988, Mississippi Burning (Mississippi în flăcări), şapte nominalizări la Premiul Oscar.