Articole Online

Numeroşi actori de teatru şi de film sunt convinşi că se pot împlini cu adevărat asumându-şi şi responsabilitatea de regizori. Fenomenul, nu chiar atât de frecvent, este destul de complex, depăşind simpla curiozitate, pretenţia unui experiment sau aventura, datorită faptului că exprimarea ca actor şi exprimarea ca regizor presupun înclinaţii, talente şi limbaje diferite, având în vedere cele două spectacole, şi ele diferite, de teatru şi cinematografic.

Un exemplu ieşit din comun este acela al lui Charles Chaplin, ale cărui scurt metraje, ca valoare estetică, reprezintă unul dintre reperele importante ale evoluţiei artei cinematografice. Încă din copilărie actor în diferite spectacole, de la circ la music-hall, apoi regizor, actor, scenarist, compozitor, scenograf şi monteur de film, el poate fi considerat, în această artă de sinteză, un artist total. Un alt exemplu de excepţie este britanicul Sir Laurence Olivier, care a strălucit deopotrivă ca actor şi regizor de teatru şi de film. În fine, din generaţia novatoare a anilor 70’, actorul Robert Redford s-a afirmat sensibil şi ca regizor de film. Mulţi însă s-au aneantizat mărind an de an numărul eşecurilor, tentativele lor nedepăşindu-le orgoliul. Recent, actorul de film George Clooney (n. 1961), venind din televiziune, înzestrat cu un puternic talent interpretativ, selectând cu atenţie şi siguranţă partituri actoriceşti şi regizori, afirmat, mai mult decât convingător, în realizările lui Steven Soderbergh (La încercare, 1998), Terence Malick (La hotarul dintre viaţă şi moarte, 1998) şi Joel Coen (Marea hoinăreală / Hei, unde eşti prietene?, 2000), a debutat remarcabil cu Confesiunile unei minţi periculoase, o producţie SUA, 2002. Sursa literară folosită este cartea de memorii, cu titlu omonim, a lui Chuck Barris, realizator de emisiuni în industria de televiziune, în ultimele decenii ale secolului trecut, şi spion CIA. Scenariul, excepţional, este semnat de inspiratul Charlie Kaufman. Filmul, sub forma unui amplu reportaj, al unei anchete, reconstituie cu fidelitate şi simţ al culorii locale, al psihologiilor controversate, al sentimentelor contradictorii şi imprevizibile, al particularităţilor tipologice, ambianţa şi atmosfera acelor ani, mentalitatea şi starea de spirit a cetăţenilor americani de condiţie medie, a telespectatorilor, a raporturilor dintre indivizi, dintre individ şi instituţiile statului sau private dar, îndeosebi, destinul lui Chuck Barris, ca pe un caz ieşit din comun, dar atât de obişnuit în America, tărâmul tuturor posibilităţilor (Lars von Trier), ca o coborâre în memorie, în subconştient, individuale şi colective, în infernul propriei existenţe, al unei societăţi ipocrite. În ceea ce priveşte autenticitatea celor evocate în film, dar şi caracterul lor selectiv, insertul de pe generic este suficient de explicativ: Din jurnalele domnului Barris. Acesta fiind o prezenţă fascinantă în industria de televiziune americană din ultimele decenii ale secolului trecut, se simt trei niveluri ale privirii care se întrepătrund cu subtilitate: privirea spre sine a autorului, sinceră, directă, spontană, proaspătă, orgolioasă, dar şi autoironică şi maliţioasă, dublată şi nuanţată de acelaşi, în ipostaza de protagonist al filmului (Sam Barrynore), apoi privirea scenaristului şi, în fine, cea a regizorului. Mărturisirile autorului, în jurnalele sale, cât şi informaţiile culese de misteriosul agent al CIA, interpretat de regizor, explică într-o mare măsură structura lui Chuck Barris. Toate acestea alcătuiesc un dosar de existenţă, reprezentativ pentru epocă, pentru un sistem social-politic, pentru societatea de consum, pentru un american liniştit. El nu este fiul unui intelectual, un medic stomatolog, ci al unui condamnat la moarte prin electrocutare şi executat. O întrebare firească se pune: ştia Chuck adevărul despre compromiţătoarea sa ascendenţă pe linie paternă şi atunci şi-a născocit o alta, onorabilă, ori a aflat despre aceasta abia la maturitate, de la agentul CIA? Prima variantă ar explica apetitul său exagerat pentru iluzionare şi pasiunea pentru televiziune, iluzionarea la scară industrială. Datele congenitale şi ambianţa familială nefavorabile, fără voia lui, l-au marcat sensibil. În acest sens, afirmaţiile agentului CIA, însuşite de regizor, ca punct de vedere, amintesc de concepţia naturalistă asupra formării sau deformării personalităţii umane. Infidelitatea şi nestatornicia în relaţiile cu colegele de facultate, cu femeile , cu Penny (Drew Barrymore), cea de a patra privire, un dezvoltat spirit al aventurii, al improvizaţiei şi al vagabondării, o oarecare dezinvoltură şi impetuozitate în tot ceea ce întreprinde, aerul de simpatică obrăznicie, teatralitatea, spiritul inventiv, voinţa de a reuşi cu orice preţ, o uimitoare flexibilitate şi abilitate în raporturile cu ceilalţi, o suspectă plăcere de a trăi pe muche de cuţit, răbdarea de a persevera parcă l-au destinat unei existenţe galopante, în industria televiziunii, într-un permanent, spontan şi direct contact cu publicul, care reprezintă cea de a cincea privire asupra idolului lor, mai apoi regele gol. Aceste cinci unghiuri de vedere asupra lui Chuck Barry nu duc la conturarea unui tip anume, la clarificarea complexităţii unui caracter, ci, dimpotrivă, acesta din urmă se relativizează cu fiecare privire, parcă se aneantizează cu fiecare ipostază. Chuck pare un peşte umed şi alunecos care se strecoară printre degete. El ajunge foarte curând celebru ca autor de cântece pop, creator, realizator, producător şi prezentator de show-uri TV de mare succes, într-o perioadă în care acest mijloc acaparator de informare în masă, dar şi de manipulare, căpătase un avânt fără precedent. Cu timpul însă, prin repetabilitate, prin limitele fireşti ale oricărei activităţi umane, show-urile lui au început să fie respinse de administraţie, de public, de prieteni şi cunoscuţi, iar prezenţa sa să devină tot mai stânjenitoare. Eşuarea în vulgaritate, în trivialitate a fost inevitabilă, el însuşi recunoscând aceasta (“Eu sunt responsabil pentru poluarea undelor”). În fond, Chuck Barris a fost şi este produsul unui sistem bolnav, al unei societăţi aflate într-un evident decadentism moral, cultural, anticamera inevitabilei prăbuşiri a oricărui sistem social-politic şi militaro-strategic, oricât ar părea el de puternic. Pentru a-şi atenua limitele şi declinul activităţii din industria televiziunii, asemenea unui dependent de droguri, Chuck Barris simte nevoia unei preocupări compensatorii, cu un mai mare grad de periculozitate, de aventură şi ritm palpitant. Astfel, urmărit mai de mult de misteriosul agent şi la propunerea tentantă a acestuia, acceptă să colaboreze cu CIA, ca asasin în serie, pe bază de contract, dar independent. El începe să ducă o viaţă dublă, probabil pe fundalul unei secrete şi maladive înclinaţii spre dedublare sau ca un gest de revoltă anarhică faţă de eşecurile din industria televiziunii (“Înnebunesc încetul cu încetul”). Chuck Barris ne apare simultan ca victimă şi călău, ca un Ianus modern, cu o faţă senină, diurnă, îndreptată spre lume, şi cu cealaltă – întunecată, nocturnă, spre infern. Cu toate acestea, în lumea lui interioară se mai află suficientă putere şi voinţă pentru a recunoaşte răul pe care l-a înfăptuit şi l-a răspândit, transmiţând contemporanilor şi posterităţii un limpede şi sincer sentiment al vinei, al responsabilităţii, sub forma unei depline mărturisiri, în acelaşi timp depoziţie, acuză şi blestem (“Numele meu este Charles Hirsch Barris. Am scris cântece pop, am fost producător de televiziune. Sunt vinovat de poluarea undelor radio cu zeci de momente idioate de divertisment. În plus, am omorât treizeci şi trei de oameni”). Dar dacă jurnalele lui, mărturisirile lui sunt încă o mistificare, şi adevăratul Chuck va rămâne un mare necunoscut, atât pentru el, cât şi pentru noi? În afară de spiritul critic, uneori subtil, cu accente cinice, alteori dezlănţuit vehement, fiind vizate două importante instituţii, mass-media şi CIA, în egală măsură de ucigaşe şi de responsabile, dar cu mijloace diferite, în acest debut valoros mai apreciem alternanţa spaţiu/timp, pe variate niveluri, montajul audio-vizual şi intelectual (Serghei M. Eisenstein), ritmul discontinuu, o alternanţă de şoaptă şi strigăt, ambiguitatea şi suspansul, toate în acord stimulativ cu stările de spirit, sentimentele, gândurile şi fluxul conştiinţei personajelor. În fine, Julia Roberts, interpretând cu fineţe şi rafinament rolul straniei spioane, Patricia, se eliberează, în filmul acesta, de propriile-i ticuri şi de propriul său manierism.