Articole Online

Format la şcoala de publicitate, Alan Parker (n. 14 februarie 1944) debutează cu spoturi publicitare pentru televiziune, iar ca scenarist – în 1970. La casa producătoare, fondată cu Alan Marshall, „Alan Parker Film Company”, debutează în 1973 cu trei scurt-metraje, în 1976 realizând un al patrulea. Primul său lung-metraj, un muzical Bugsy Malone, un omagiu adus filmului american al anilor '30, cinci premii ale Academiei Britanice de Film, este bine primit la Cannes. Îl consacră însă filmul din 1978, Midnight Express (Expresul de noapte), două premii Oscar, patru premii Globul de aur şi patru premii ale A.B.F., un film despre sistemul concentraţionar. Prin Fame (Faimă), 1980, două premii Oscar şi 4 nominalizări la Globul de aur, elogiază ambianţa artistică, creatoare, din New York. Se apleacă spre problematica cotidiană prin Shoot the Moon (Împuşcă luna), 1982, se remarcă prin adaptarea unei opere-rock a lui Pink Floyd, The Wall (Zidul), 1982, Premiul special al juriului, Cannes. Se remarcă, de asemenea, prin Birdy, 1984, Angel Heart , 1987, şi Come See the Paradise (Paradis), 1990, o pledoarie pentru drepturile omului, continuând, ca sens politic, filmul din 1988, Mississippi Burning (Mississippi în flăcări), şapte nominalizări la Premiul Oscar.

Filmul Evita, 1996, are ca sursă opera lui Andrew Lloyd Webber cu acelaşi titlu, versurile fiind semnate de Tim Rice, scenariul fiind scris, apoi, de Alan Parker şi Oliver Stone, cu o adâncă si scrupuloasă cercetare a surselor istorice, cu o îndepărtare progresivă de sursa teatrală. Un film politic, dar şi un film istoric; în fond, o dramă muzicală. Un film echilibrat în ceea ce priveşte construcţia, printr-o alternanţă de epic-liric, de prezent-trecut, de documentar-ficţiune, de scene intime-scene de masă, de răceală-patetism, de policromie-alb/negru, de dinamism-stop cadru, cu inserturi de fotografii. Este vorba despre un destin de excepţie, ascensiunea unei tinere prostituate la condiţia de primă doamnă a unui stat, Argentina, ca soţie a dictatorului Juan Perón, despre ridicarea acesteia la ipostaza de reper existenţial şi moral, de sfântă. De la Eva Duarte, la Eva Perón, la Evita. Un film despre raportul individ-istorie, despre rolul personalităţii în istorie, un film despre fascinaţia devoratoare a puterii, a istoriei, despre psihologia indivizilor şi a maselor, despre sentimentul trecerii, al zădărniciei, dar si al împlinirii. Foarte bune prezente actoriceşti şi interpretări muzicale au Jonathan Pryce (Juan Perón), Ché (Antonio Banderas), comentatorul (vocea conştiinţei) şi, mai ales, Madonna (Evita), îndeosebi pentru partitura muzicală interpretată cu măiestrie, cu elevaţie, cu inspiraţie. Admirabil şlagărul Don't Cry for me, Argentina, dar şi You Must Love Me .

Şi totuşi, acest film – cu reale calităţi regizorale, de imagine şi, mai ales, în ceea ce priveşte partitura muzicală şi interpretarea acesteia – prezintă, în totalitatea lui, o contradicţie esenţială: dezacordul cu gustul modern. Înfăţişarea apăsat tradiţională, formula de film de operetă, îl dezavantajează acum. Oricum, de la Bob Fosse încoace (dacă excludem Chicago, 2002, r. Rob Marshall, după textul lui Bob Fosse, şi alte câteva realizări, puţine ca număr), filmul muzical nord-american continuă să fie în criză valorică.